Omul Durerii
(Cuprinde Isaia 53)
Cine-a crezut, ce se vestise
Prin Duhul Sfânt poporului?
Cine, braţul Său cunoscuse,
Ca braţul tare-al Domnului?
Căci a crescut, înaintea Lui
Ca o Odraslă, şi-un Lăstar,
Din brazde-ale pământului
Uscat, fără de ploaie-n dar.
N-avea mărire-n frumuseţe,
Nici strălucire să ne-atragă,
Dar în conceptele-I măreţe
El avea dragostea întreagă.
Nimic, nu avea să ne placă
În drumul jertfei salvatoare,
Şi-nfăţişarea-I prea săracă
La mulţi, era respingătoare.
Dispreţuit de noi ca oameni
Şi drept numit Omul durerii,
El a chemat la Sine fameni
În susur dulce-al mângâierii.
Ca om obişnuit cu suferinţa
Prin lipsuri şi nevoi trecând,
A demonstrat, ce-i umilinţa
Vestea cea bună predicând.
Când obosit, crucea ducea
Era dispreţul făr-de teamă,
Încât privirea-ţi se-ntorcea
Şi noi, nu am luat în seamă.
Însă-ale noastre, neputinţe
În trupul Său El le-a purtat,
Căci boli şi multe suferinţe
Asupra Lui, toate le-a luat.
Dar noi crezut-am că-I lovit
De Dumnezeu, Cel Creator,
Şi-aspru smerit şi pedepsit,
Ca bun exemplu, al tuturor.
Dar El, era atunci străpuns
De ale noastre mari păcate,
Cu suliţa, în coasta împuns
De bună voie-a primit toate.
Pedeapsa care-aduce pace
Cu-al ei calvar L-a copleşit,
Dar rănile-i ce-a putut face
Prin jertfa Lui ne-a mântuit.
Ea a fost pusă asupra Lui
În rolul Sfânt de Mântuire,
Căci Tatăl n-a dat nimănui
Solemnul plan de izbăvire.
Noi rătăceam şi bâjbâiam
Ca oile, de turmă pierdute,
Şi pretutindeni pribegeam
Pe căi deloc necunoscute.
Şi-n drumul nostru fiecare
Străin mergea pe calea lui,
Neauzind dulcea chemare
În glasul sfant al Domnului.
Dar El, a făcut ca să cadă
Asupra Lui, ca şi-un izvor,
Nelegiuiri multe, grămadă,
Strânse-n păcatul, tuturor.
Când a fost crâncen chinuit
Nu a deschis gura-I de loc,
Şi când cei răi L-au asuprit
A răbdat proba cea de foc.
Ca un miel, spre măcelărie
Când îl aduci pentru tăiere,
Tăcut mergea, ca jertfa vie
În clipele-I, de grea durere.
Şi ca şi-o oaie, ce stă mută
Când ea-i dusă la tunsoare,
Nu a deschis gura-I tăcută
În cea mai cruntă apasare.
Când a fost dus la judecată
Cine din cei din acea vreme,
Crezut-au ca-Şi merita plată
Lovit de-ale lumii blesteme?
Cine crezut-a c-a fost şters
El, de pe pământul celor vii,
Ca iar să-aducă, în Univers
Pacea cea sfântă, din vecii?
Lovit de moarte când a fost
Sub vina strânsă, a tuturor,
Cine-a-nţeles, al vieţii rost
Că S-a jertfit pentru popor?
Groapa I-a fost între cei răi,
Mormântul Lui cu cel bogat,
Dar pentru toţi duşmanii Săi
El pân-la moarte S-a rugat.
Măcar că El, nu-a săvârşit
Ca şi-om trăind, nelegiuire,
Nici vicleşug, nu s-a găsit
În inima-I, şi-a Lui vorbire,
Găsit-a Domnu-n a Sa cale
Să-L umilească-n suferinţă
Ca imnuri sfinte şi-osanale
Să aibă-n veci recunoştinţă.
Dar după ce viaţa-Şi va da
Jertfindu-Se, pentru păcat,
Trăind în veci, va constata:
Nu în zadar, morţii S-a dat!
Sămânţa-I sfântă de urmaşi
El, o v-a vedea cu bucurie,
Cum în credinţă primii paşi
Şi-i pun pe Sine-Şi, temelie.
Astfel, în zilele ce vor urma
Lucrarea-I mult va propăşi,
Căci nimeni nu o va curma
Din mersul său, de-a ispăşi.
În Duhul Sfânt, s-o înviora
Când rodul muncii va privi,
Şi dragostea Lui, tuturora
Prin harul sfânt, va împărţi.
Prin sfânta Lui neprihănire
Pe multi păcătoşi îi va pune,
Dup-a lui Dumnezeu voire
În viaţa ce n-o mai apune.
Pentru-ca luat asupra Lui
Poveri de mari nelegiuiri,
Primi-va în planul Cerului
Puteri regeşti, între măriri.
Şi pentrucă Însuşi pe Sine
De bună voie, S-a predat,
La moarte fără împotrivire
El va fi şi Preot şi Împărat.
În numărul, cel făr-de lege
Cei răi L-au pus şi socotit,
Spre a se vede, şi înţelege
Că pentru om El S-a jertfit.
Astfel, păcatele El a purtat
A celor mulţi, foşti vinovaţi,
Şi pân-la moarte S-a rugat
La Tatăl Său, de-a fi iertaţi.
Flavius Laurian Duverna
17 Februarie, 2008.