Mă bântuiau credinţele absurde,
ocolind dreptatea, sufletul meu gol,
cu speranţele stând gata să se surpe
sub a gândurilor negre stol.
Când fruntea mea tânjea după icoane
şi nu găseam răspuns la întrebări
iar gândurile-mi - nesfărişete caravane
le trimiteam după răspuns spre alte zări.
Ştiam atât că cei răi au să piară.
Eram pierdut de-a celor buni alai,
credeam că Dumnezeu e o fiară
de nu-mi arată drumul înspre rai.
Simţeam nisipul umed al clepsidrei
cum se scurgea din trupul meu muşcând
şi aşteptam mereu venirea clipei
din zi în zi de viaţă mai flămând.
Atunci clădeam speranţe în pustie
şi mă rugam, să simt în suflet cald.
Ştiam că vremea e tărzie.
Iar Dumnezeu e dur ca de bazalt.
Nu, nu credeam că Dumnezeu ne iartă.
Nici nu îndrăzneam iertare ca să cer.
Pînă nu L-am găsit, pe Isus-Preasfântă Poarta,
prin care trece drumul către cer.