Pribeag în lume

Departe e de casa părintească,
Demult plecat pribeag în lume.
El vrea al vieţii rost ca să găsească,
Tot plănuind să facă lucruri bune.

Trecut-a înc-o zi din viaţa lui pribeagă
Şi azi ferice-a fost, dar a şi plâns,
Gândindu-se c-ar vrea să înţeleagă
Ce-i cu durerea ce-n inimă s-a strâns.

Şi azi a căutat cu dor iubirea,
A zugrăvit-o în mii şi mii culori,
A şi gustat puţin din fericirea
Privind la roua florilor din zori.

A încercat să ţină pentru sine
Mănunchi de raze-n răsărit,
Dar fu naivă încercare de-a le prinde,
Căci iute-au dispărut, într-un clipit.

A înţeles atunci ce mică îi e puterea
Şi tulburat, văzându-se învins,
Stătea şi asculta visând tăcerea,
Lăsându-şi sufletul de gânduri prins.

Privi apoi la cerul plin de stele
Perdeaua nopţii fiind aşa frumoasă,
Şi-ar fi dorit să fie una dintre ele,
Pictat pe bolta-naltă, luminoasă.

Şi dorul său naiv de-a fi străluce,
I-aduse atâta bucurie-n suflet,
Părea că până sus el poate ajunge,
Dar tot zadarnic îi fu al lui umblet.

Şi se trezi din nou că nu-nţelege
Unde-a greşit când a rostit dorinţa.
Spre fericire el dorea s-alerge,
Dar iarăşi, tot departe-i biruinţa…

Într-un final, în miez de viaţă,
Tot căutând, răpus de oboseală,
El adormi încet, spre dimineaţă
Când zorii se iveau uşor afară.

Te-ntrebi acum cu şovăială,
Ce n-a găsit pribeagul om în lume?
Dorinţa lui e pusă la-ndoială,
Sau planul de a face lucruri bune?

Greşit e dorul de a prinde raze,
Sau că a vrut s-ajungă printre stele?
Că n-a ştiut ce cale să urmeze,
Dorind să fie una dintre ele?

Tot plănuind să facă lucruri bune,
El vrea al vieţii rost ca să găsească.
Demult plecat pribeag în lume,
Departe e de casa părintească…