ARCA SALVARII
Apocalipsa 6:14
„Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul.
Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor.”
Apocalipsa 6:17
„căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui,
şi cine poate sta în picioare?"
*****
Pământul geme deznădăjduit sub durere,
Deşertul îi roade verdeaţa şi-ncet, încet piere.
Căci cei pe care i-a hrănit cu rodul lui bogat,
Dezlănţuie mânia Măritului Împărat.
Ca şi-n vechime, fărădelegea omului creşte,
De Arca Lui Noe şi potop nici nu-şi aminteşte.
Cum Dumnezeu, atunci, a pedepsit omenirea,
Ce-şi ridicase la apogeu păcatul şi firea.
Nelegiuirea văzând cu ochii, se tot umflă,
Credinţa sufocată, abia de mai răsuflă.
Răi fuseseră oamenii pedepsiţi prin potop,
Dar omul de astăzi la rău e cel dintâi în top.
Atunci se găsise, unul dup-a Domnului voie,
Ce-a primit milă atunci, neprihănitul Noe.
Când hotărî să nimicească de pe pământ omul,
Lui Noe, îi plănuise o salvare, Domnul.
Noe a construit arca, care i se ceruse,
Zi de zi credinţa Lui în Domnul îi crescuse.
Şi adunase în arcă tot ce Domnul a vrut,
Ca sub puhoiul de apă, să nu fie pierdut.
Şuvoaiele de apă, ploaia torenţială,
Îneacară tot, ca păcătoşii să dispară.
Azi omul cu o răzvrătire demenţială,
Şi-o mândrie robită de păcătoasa fiară.
Nu-i cuprins de teama unor ploi catastrofale,
Nici de urgia focului, pârjol dezastruos.
Nu pricepe că nenorocirile în rafale,
Anunţă iminenta pedeapsă celui păcătos.
Semnele apocaliptice, semne de trezire,
Sub har de pocăinţă îndeamnă fiecare om.
Dar omenirea în al păcatului amorţire,
Prinsă-n necunoştinţă se lasă robită de somn.
Trăim vremi profetice, oamenii sunt tot mai goi,
Păcatele curg şuvoi fără pic de ruşine.
Puţini acei ce gândesc la urgiile de-apoi,
De care Apocalipsa însăşi mereu ne spune.
Deşi Dumnezeu oferise o mare salvare,
Jertfind pentru omenire, Fiul Său Prea Iubit.
Prin Isus Hristos, dăruind omului scăpare,
O cruce, ca să-l lege de-al cerului infinit.
Omul stă în fărădelege, robit de păcat!
De-ar şti valoarea ce-o are arca lui Noe,
Ar urma neprihănirea, ca să fie salvat,
Şi-ar face în toate cele a Domnului voie.
Ferice de inima deschisă la al Său Cuvânt,
În care creşte iubirea-n credinţa sfinţirii.
Cel care se botează încheind sfânt legământ,
Urmând harul iertării prin crucea mântuirii.
Ferice de cel cu inima în sfântă teamă,
Care aşteaptă cu sfinţire-n credinţă, răpirea.
Cel gata-n ascultare, când Domnul îl cheamă,
Urmând calea pe care atinge nemurirea.
Curând uşa cerului vom vedea cum se deschide,
Ca să-i primească pe toţi acei ce-s socotiţi sfinţi.
Grăbiţi până mai e har, Harul curând se va-nchide
Şi pe vecie de Domnul Slavei veţi fi despărţiţi.
Atunci când se va deschide a cerului stăvilar,
Va cădea mânia să vatăme întreg pământul.
Căinţa va fi-n zadar atunci, nu scapi de coşmar,
Căci timpul harului scurs îşi urmează sfârşitul.
Chiar şi stelele de pe cer vor cădea pe pământ,
Iar cerul se va strânge ca şi un sul de carte.
Munţii şi ostroavele se vor risipi în vânt.
Se vor piti de mânia de care au parte.
Ce mai poţi face în ziua mâniei Domnului?
Unde te poţi ascunde de Faţa Celui Prea Înalt?
Cât mai răsare soarele pe bolta cerului,
Caută Salvatorul, pe care l-ai Crucificat.
Isus să ne salveze a fost gata să moară,
El Te cheamă şi azi, vino dă-i astăzi un răspuns.
Unii te-or batjocori, aruncând cu ocară.
Tu urmează Mielul, de păcatul nostru străpuns.
Ferice de urci prin cruce în arca salvării,
De asculţi glasul Sfânt, Acelui ce te tot chemă,
Ferice de Îl urmezi în harul îndurării,
De la ascultare-n mântuire iei bine seamă.
Prin credinţă, poţi vedea ziua ce curând vine,
Şi-n smerenie eşti gata să-mbraci haina regală.
Arca pluteşte rapid înspre zările senine,
Pe valul căinţei spre Cetatea Imperială.
*****
Eclesiastul 9:8
„Hainele să-ţi fie albe, în orice vreme,
şi untdelemnul să nu-ţi lipsească de pe cap.”
Amin!