Crezul Dragostei
Când am paşit în legământ
Isuse Doamne să-Ţi urmez,
M-a întărit Cuvântul Sfânt
Şi-n inimă am sădit un crez!
E crezul sfânt al dragostei
Venit din scumpa veşnicie,
Să-nvingă legea grea a firei,
Ca transformat omul să fie.
Prin el, am început urcuşul,
Pricipiu-n fapte îndrăzneţe,
Escaladând, cu greu suişul
Spre piscuri-nalte şi măreţe.
Şi-am năzuit mereu mai sus
În scara paşilor spre Soare,
Având un dor tainic, nespus,
Să fac în mine, o schimbare.
Pe calea muntelui Golgotei
M-am străduit să împlinesc,
Faptele scumpe, dragostei,
După Modelul Sfânt ceresc.
Să fiu pătruns în zelul mare
De-un sfânt orgoliu jertfitor,
Şi nu de-aramă, sunătoare,
Nici de chimval, zăngănitor.
De aş vorbi în limbi străine
Să pară a fi chiar îngereşti,
Fără de dragoste-orişicine,
El le va sti, doar omeneşti.
Şi chiar, de aş avea şi darul
Cel mai măreţ, de-a profeţi,
Dar făr-de dragoste, amarul,
Întregul crez, î-mi va zdrobi.
De aş cunoaşte toată ştiinta
Şi taine multe, aş cuprinde,
Dac-aş avea toată credinţa
Să văd că munţii, se întinde,
Fără-acea dragoste deplină
De Dumnezeu nu sunt nimic;
Doar umbra unui eu, haină,
Ce merge-n jos până ce pic.
Şi chiar...dacă averea toată
Mi-aş împărţi ca să hrănesc,
Săracii, care umblă-n zloată
Şi zilnic ei, flămânzi cerşesc,
Şi încă şi trupul de mi-aş da
Punandu-l jertfă pe-un altar,
Dar dragostea, n-aş poseda
Atunci vor fi, toate-n zadar!
Căci dragostea-i iubitoare
Răbdarea ei stă-n bunătate,
Ea face bine pentru-oricare
Ducând belşug de sănătate.
Pe nimenea nu pizmuieşte,
Şi lauda, nu-şi pune în faţă,
La orice lucru se gândeşte
Să dea un sfat, şi o povaţă.
Ea nu se umflă de mândrie,
Cu necuviinţă nu se poartă,
Şi nu-şi revarsă a sa mânie
Prin apărarea-i cea deşartă.
Ea nu îşi caută, folosul său
În centrul celor ce trăieşte,
Nu se gândeşte,-a face rău
Acelor ce-o nedreptăţeşte.
De tot ce-i rău, nelegiuire,
Ea nu se poate-a se bucura,
Doar adevăr, spre făptuire
O poate oricând, reînviora.
Şi-astfel, ea poate acoperi
Vorbiri multe, chiar greşeli,
Nici lucruri n-ar descoperi
Care-ar stârni mari răfuieli.
Ea crede totul ca pe strune,
Spunând la toţi deopotrivă,
Despre intenţii cât mai bune
Când viaţa, le este-n derivă.
Şi, poate chiar multe suferi
Dela toţi, cei ce-o bârfeşte,
Tendinţa de-a se preamări
Din palmaresul său lipseşte.
Astfel, nădăjduieşte-ntruna
Când lupta va fi terminată,
Să-obţină întru veci cununa
Sfântă şi prea mult sperată.
Căci dragostea nu va pieri
Şi nici-odată nu s-o stinge;
Proorociile, toate-or sfârşi,
De ea păcatul, nu s-atinge.
Şi ori şi ce limbi, vor înceta
Chiar orice ştiinţă va apune,
La tot ce ştim vom renunţa,
Gândind la alte lucruri bune.
Şi-astfel rămân acestea trei:
Credinţa, şi nădejdea mare,
Dar cea mai tare, cu temei,
E dragostea cea jertfitoare!
Ea e cuvântul cel mai drag
În inima-mi ca şi-un trofeu,
Căci n-are limită, nici prag,
Jertfindu-Se, va sta mereu!
Ea-mi este crezul mântuirii,
Imbold în bine de neînfrânt,
Sperând la vremea înnoirii
Cu ea să fiu şi-n cerul sfânt.
Flavius Laurian Duverna
01 noiembrie 2006 .