Doamne!...
Doamne eu când rătăceam
Şi căutam un sens al vieţii,
Străin de Tine mă simţeam
Că mă afund în grosul ceţii.
Şi multele întrebări născute
În locul tainic al conştiinţei,
Răspunsuri n-au găsit acute,
Să potolească dorul ştiinţei.
Când am aflat ce e Iubirea,
Am înţeles planul de pace;
Am priceput, că omenirea
Totuşi ea poate a se reface.
Din vraja grea, amăgitoare,
A neascultării, prin păcat,
N-ar mai fi fost, eliberare
De harul n-ai fi proclamat
Peste genunea cea adâncă
Ai aşezat puntea cea mare:
Iubirea sfântă ca o Stâncă
Pentru om cale, de salvare.
Când ceasul în cer a sunat
Marcând ale harului vremi,
Pe al Tău Fiu iubit L-ai dat
Astfel la Tine să ne chemi!
Din morţi, garant al tuturor
L-ai deşteptat prin biruinţă,
Să-L aibă Sfânt Mântuitor
Cine-L acceptă în credinţă.
Căci nu este dat sub soare
Nici-un alt nume, decât El,
De aceea puntea de salvare
E pentru noi toţi, Emanuel!
Flavius Laurian Duverna
24 Aprilie, 2008.