"Străjerule, mai este mult din noapte?",
se-aude-o voce stinsă ca un ecou din munţi.
"Mai este, dragul meu, mai este. Încearcă să asculţi
cum îşi frământă cerul povara grea de stele.."
"Ascult, dar stelele îmi par drept mici petale-uscate
de flori "de mă iubeşte" ce-şi risipesc în vânt
amara tânguire de a fi fost uitate..
străjerule.. stelele.. de ce se frâng?"
"Se frâng de munţi."
"?"
"Nu înţelegi? Se frâng de munţi.
Petalele uscate - ţărână se prefac
şi se adună-ncet, sub cerul plin de stele
şi se prefac în munţi (da.. tu i-ai ridicat!)
în care se vor frânge noi stele şi noi flori.
Nu înţelegi? E noapte căci munţii reci şi trişti
au strâns în ei lumina, au strâns şi raze, sori
iar tu aştepţi degeaba ca ziua să apară..
căci tu tot numeri stele şi le transformi în munţi.
Asculţi?"