Umedă tristă amară...
Oameni merg cu doruri
În suflet..
Pastrînd în inimi
Frînturi luminoase
De primăvară
Grăbiţi printre frunze
Paşi-mi se-ndreaptă
Spre-o bancă ce-asteaptă
Sufletul meu apus
Peste sine..
Stau mut ca o lebădă
Pe ape adînci
Şi totuşi ca valul
Ce loveşte de stînci
În zbuciumul meu
Ca un pom desfrunzit
De vîntul tăcerii
Năprasnic lovit
Găsesc odihnire
De-adîncă mîhnire
Îmbraţele băncii
Cojită de vreme
Şi inima mea
De durere tot geme
Soarele palid
Se strecoară prin nori
Cu razele sale
Să-mi dee lumină
Să risipească
A mele vîltori
Umede triste amare
De vină
Şi deodată, frunza foşneşte
Căzută de-a valma
Cu toamna din mine
Ascult mai atent
Să-nţeleg oare Cine
Cu-atîta lumină
Spre mine păşeşte
Îl văd de departe
Ca un soare răsare
Smerit şi curat
Ca un cer înstelat
În mîinile Lui mi-aduce o floare
Floarea iertării şi păcii
În veac!