Cocorii
Toamna, când picură norii
Şi pretutindeni toate-s nude,
Pe cer în şiruri trec cocorii
Şi-un cântec jalnic se aude.
E-un cântec trist de bejenie
Ce-l cântă mereu an de an,
Şi-auzi povestea-n pribegie
A vieţtii... spre-un alt liman.
Peregrinând în cârduri mari
Zburând în unghi cutezător,
Se-aşează-n faţă cei mai tari
Şi rup văzduhu-n pieptul lor.
În drumul lung, de obosesc,
În frunte ei cedează zborul,
Şi rând pe rând se odihnesc
Iar cântecul, le spune dorul.
Lăsând în urmă plaiuri dragi
Şi crânguri şi câmpii bogate,
Spre ele-aruncă priviri vagi
Prin glasuri triste-ndurerate.
Ştiind că-n final vor ajunge
Pe plaiuri calde, primitoare,
Unul în altul, se tot strânge
Mai înde-aproape... fiecare.
Continuând nainte drumul,
Prin ordine toti şi-armonie,
Sunt o pildă, cum niciunul
În faţă stând, nu vor să fie.
Prin graiul lor necunoscut
Ei se-nţeleg, şi-i o minune,
Cum ori şi care îi priceput,
Prin disciplină, se supune.
Ca la un sunet de pe strune
Ei toţi se strâng în repliere,
Şi cântecul, pare că spune
Că prin unire, prind putere.
Astfel ei au putut să reziste
Zburând în lungi călătorii,
Peregrinând... ca să existe,
Supuşi la multe intemperii.
La gândul, de a se-ntoarce
La pajişti dragi, ce au lăsat,
Răzbate, dorinţa de-a face
Atâta drum, în lung şi-n lat.
Prin viaţa lor, tot peregrină,
Plecând, şi revenind mereu,
Ei spun că-n ordinea divină
Instinct au dela Dumnezeu!
Flavius Laurian Duverna
12 octombrie 2006.