Departe, in pustiul lumii, un suflet singur ratacea.
Mergand pe-o cale serpuita, de Calea Ta se-ndeparta.
Desi a fost cu Tine-odata si-a Ta Lumina a iubit,
Acum e iar fara speranta caci pasii lui s-au ratacit.
Si greu apasa-a lui povara de patimi negre si pacate...
Si nu e nimeni sa-l ajute, a Ta Carare sa-i arate...
Orbit de noaptea necredintei, atras de-a lumii nebunie,
Vrajit de ganduri fara noima, a Ta Gandire n-o mai stie.
Si-ar vrea asa de mult sa poata Chemarea Ta sa o auda...
Dar prea departe e de Tine si-a obosit de-atata truda...
Crezand ca e sortit sa mearga pe-un drum ce duce la pierzare,
Si negasind a Ta Odihna, mergand tot singur pe carare
Un gand amar ii vine-n minte, sadit de mana Celui Rau:
De ce sa lupte in nestire...? caci nu exista Dumnezeu!
"Si inima - ii spune gandul - tot astfel simte si te-ndeamna.
De ce mai stai?! Vino cu mine, caci nimeni nu te mai condamna!
De-acum incolo niciodata nu vei mai fi nefericit;
De ce mai crezi in vorbe goale? priveste: El nu te-a iubit!
Si chinuit de ganduri negre si de povara grea din spate,
Al Mortii ac deodata-i pare c-ar vrea cararea sa-i arate...
"Dar stai... Va fi o Judecata... - ii spuse bland un Glas de Sus -
Ce-ar spune Domnul de-a ta fapta...? Cum te-ar privi atunci Isus...?"
Si-o ruga sfanta si fierbinte, rostita cu un glas sfarsit
Se-nalta inspre Cer, la Domnul, din sufletul demult robit.
Dar lantul greu de altadata si-a sa povara de pacate
Le-a luat Hristos. Si necredinta de Cruce nu il mai desparte.
Osana! Binecuvantat sa fie Acela care prin Iubire
S-a dat pe Sine pentr-un suflet si l-a salvat de la pieire!