Albastru iris...
Pe drumul meu spre neuitare,
Sfielnic îmi preadu privirea,
Adânc albastrului de dinlăuntru,
Şi-nvăţ supus tăcerii alfabetul.
Un nor pribeag ca frunza în cădere,
De-apasă gândul cât doar o părere,
Din tainic bob va răsări un altul,
Ce a `nflori sub roua din Înaltul
Şi îmi va scrie-n piatra de hotar,
Cu-aripa-I sfântă psalmi de dor,
Să-mi ţină pasul devenirii drept,
Tot căutând să fiu mai înţelept,
S-adun podoaba cuvintelor divine,
Din straiul alb al vechilor poeme
Gătită arma rugăciunii ca un nimb,
Să cuceresc, un ultim pisc s-ating...
Înrourat e cântul în notele de slavă,
Umila bucurie pe strune striga: Ava!
Iar versul împletit cu-astrala rugă,
Albastru fi-va când cerul o să plângă,
Ca un străjer în lan de in sălbatic,
Păzi-voi pietrei scrisul singuratic,
O mână nevăzută zarea mi-a deschide,
Luminii să ridice o ultimă hlamidă
Şi-atuncea când voi fi învăţat destul,
Din vechi tipar luat cu împrumutul,
Va răsări sublim din fostele cuvinte
Albastru iris …de Tine să asculte!
09.11.2009