O trezire într-un cimitir plin cu oase

(0 votes)
„Mina Domnului a venit peste mine, si m-a luat în Duhul Domnului, si m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase... si iată că erau foarte multe... si erau uscate de tot... El mi-a zis: „Prooroceşte despre oasele acestea, si spune-le, „ Oase uscate, ascultaţi Cuvântul Domnului.. Am proorocit cum mi se poruncise..„Duhule, vino peste morţii aceştia!"... Si a intrat duhul în ei, si au înviat, si au stătut în picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr." (Ezechiel 37)

Oare există în istorie, oricare istorie, vreun tablou mai ridicol ca acesta? Aici e vizibil capătul tuturor nădejdilor. Cine a mai avut o audienţă ca aceasta? Predicatorii lucrează cu posibilităţi, profeţii cu imposibilităţi. Isaia a văzut tara plină de răni deschise; boala a dus la moarte, moartea la putrefacţie, şi iată că valea e plină de oase uscate: semn al totalei desnădejdi. Deasupra întregului tablou e scris cu litere de-o şchioapă: I-m-p-o-s-i-b-i-l Acum, desigur, ca să împlineşti posibilul nu-ţi trebuie credinţă; si doar o bucăţică din această putere supra atomică e suficientă pentru împlinirea imposibilului, căci o credinţă cât măsura unui grăunte de muştar poate face mai mult decât îndrăznim să visăm. Dumnezeu ne cere să îndrăznim nu ceea ce avem putere să facem, ci lucruri pe care nu le putem. Ca dovadă că nu în mâinile noastre e puterea, ci în legătura neputinţei noastre cu atotputernicia Sa, Cuvântul „imposibil" este eliminat din dicţionarul credincioşilor.

Profeţii sunt oameni singurateci; umblă singuri, se roagă singuri, şi Dumnezeu îi face singuri. Pentru ei nu există tipar; planurile matriţei lor le are Dumnezeu. Dar să nu dispere nimeni; şi nimeni să nu spună că suntem prea bătrâni. Moise avea optzeci de ani când a luat comanda unui popor de sclavi îndureraţi. După ce George Mueller a împlinit şaptezeci de ani, a înconjurat pământul de câteva ori, şi fără ajutorul radioului a predicat la milioane de oameni.

Cât despre Ezechiel, n-a convocat nici un comitet si nici n-a trimis scrisori pentru rugăciuni si ajutoare. Situaţia era de criză, de viaţă sau moarte. (Aceasta e situaţia în evan­ghelizările de azi: de aceea, flecare predicator să fie atent să nu-i lase pe oameni să meargă acasă spunând: „îmi place predicatorul acesta! Bun orator!" iar viaţa lor să rămână mai departe în întuneric). Acestui munte de oase, Ezechiel trebuia să-i spună: „Mută-te!" Aşa a spus şi aşa s-a împlinit! Acolo era un blestem: avea el vreo vindecare? Acolo era moartea: putea aduce el viaţa? Nu avea nevoie de enunţarea doctrinelor. Dragii mei, ascultaţi. Lumea nu aşteaptă o nouă definiţie a Evangheliei, ci o nouă demonstrare a puterii aces­tei Evanghelii, în zilele acestea de acută criză politică, fărădelege morală şi slăbiciune spirituală, unde sunt oamenii nu de doctrină ci de credinţă? Nu se cere credinţă ca să arun­ci blesteme împotriva întunericului sau să prezinţi statistici uimitoare care arată că lucrurile merg în jos si că valul necurăţiilor diavoleşti au inundat această generaţie. Doctrină? avem destulă şi încă să dăm şi la alţii; în timp ce o lume înfometată după adevăr piere bolnavă, sugrumată de păcat.

La ora aceasta tristă, lumea doarme în întuneric, iar Biserica doarme în lumină; aşa că Isus e rănit „în casa celor ce-L iubeau." Biserica luptătoare şchioapătă si e luată în râs şi numită impotentă, în flecare an folosim munţi de hârtie si râuri de cerneală ca să retipărim scrierile unor oameni demult morţi, în timp ce Duhul Sfânt, care e viu, caută oameni care să fie gata să calce sub picioarele lor ştiinţa lor, să spargă balonul umflat al egoismului lor, şi să recunoască deschis că deşi au ochi sunt totuşi orbi. Astfel de oameni, cu preţul inimii zdrobite şi al lacrimilor vărsate, caută să primească uleiul sfânt al doctoriei pentru ochi, care se cumpără numai cu preţul recunoaşterii sărăciei sufleteşti. Cu mulţi ani în urmă un predicator a pus acest semn în faţa bisericii: „Biserica aceasta va avea ori o trezire ori o înmormântare!" Aşa o disperare îi place lui Dumnezeu, deşi iadul se înfurie. Nebunie, spuneţi? Exact! O biserică rece n-ajută la nimic. E nevoie de oameni îmbătaţi de Duhul Sfânt. Vrea Dumnezeu prea mult? Au fost Wesley, Whitefield, Finney, Hudson Taylor ediţii speciale de predicatori? Nu. Dacă citesc bine cartea Faptelor Apostolilor, aceasta era norma obişnuită cândva.

Bomba atomică a pus în mişcare întreaga lume, în afară de Biserică, încercăm să ne salvăm eşecul si sărăcia spirituală ascunzându-ne sub doctrina suveranităţii lui Dumnezeu si împotmolindu-ne într-un dispensaţionalism stagnant, în timpul acesta iadul se umple... Puterile întunericului avansează, iar Dumnezeu caută zadarnic un om care să stea în spărtură, aşa cum a stat Ezechiel! Dragul meu frate predicator, azi ne place mai mult să călătorim decât să suferim, de aceea, nu există naşteri spirituale. Doamne, trimite-ne, şi cât de repede, profeţi care să nu meargă la pas cu o biserică ce nu merge la pas cu Tine.

E prea târziu ca să se mai nască încă o denominaţie. Acum, Dumnezeu îşi pregăteşte curajoşi Ilie pentru ultima mare ofensivă pe pământ împotriva fărădelegii militante (fie în domeniul politic, fie în cel religios). Această ultimă mare revărsare a spiritului de trezire, născută din Duhul Sfânt si călăuzită de El, va fi noul vin care va umfla burdufurile sec­tarismului uscat. Aliluia!

Observaţi că Ezechiel a fost călăuzit de Duhul. Ca om, desigur, s-a scuturat la vederea muntelui sinistru de oase omeneşti uscate. Dar pivotată în credinţa lui Ezechiel, era soarta a mii şi milioane - vă rog observaţi, am spus: pivotată în credinţa lui, nu în rugăciunea sa. Mulţi se roagă, puţini au credinţă. Ce cutremur sfânt i-a electrizat fiinţa când a văzut tabloul acela! Numai cerul si iadul stăteau ca spectatori. Cu siguranţă, dacă Ezechiel ar trăi azi, ca si cei de azi, ar avea o fotografie pentru presă. Apoi, cum ne plac nouă statisticile, ar fi numărat oasele; iar când ar fi început să se mişte, ar fi chemat şi pe alţii să-l vadă cum operează (ca nu cumva mai târziu să nu fie recunoscut printre evangheliştii de renume mondial!). Ezechiel n-a făcut aşa ceva! Ascultaţi: ,,Am proorocit cum mi se poruncise!" (Aici e tot secretul: Ezechiel era nebun pentru Dumnezeu!) Ascultaţi, voi, oase uscate! Ascultaţi Cuvântul Domnului!" Nu e aceasta nebunie? Fără discuţie. Nebunie pură. Le spune oaselor: „Ascultaţi!" şi ele n-aveau urechi. Dar Ezechiel a făcut ce i se poruncise. Ca să ne salvăm feţele, noi desigur schimbăm poruncile lui Dum­nezeu, si aşa ne pierdem feţele. Dar Ezechiel a ascultat. Iar Dumnezeu, ca întotdeauna, a lucrat: „s-a făcut un vuiet." Asta ne-ar place şi nouă azi. Doar că Ezechiel n-a confun­dat acţiunea cu creaţiunea, mişcarea cu umblarea, zgomotul cu trezirea.

Numai cu o singură suflare din buzele Sale de Atot­puternic, Dumnezeu ar fi putut ridica la viaţă grămada aceea de oase, dar n-a făcut aşa; a ales să fie mai multe operaţii, întâi, „oasele s-au apropiat unele de altele" (Nu mai e un munte de oase). Un aşa fenomen ne-ar aduce pe noi la cul­mea isteriei; nu pe Ezechiel. Dar la ce sunt bune nişte schelete? Pot ele purta războaiele Domnului? Aduc ele, aşa cum sunt acum, onoare Domnului? Prea adesea azi, călăuzele oarbe numără „scheletele" care vin la altare -mişcate desigur, dar încă nenăscute la viaţă. Mai întâi trebuie să crească vine şi carne pe oase, apoi pielea să acopere car­nea. Şi în cele din urmă rezultatul e că avem o vale plină cu ... cadavre! La ce bun? N-am terminat. Au ochi dar nu văd; au mâini dar nu pot lupta; au picioare dar nu pot umbla. Aşa sunt toţi cei care caută, până se întâmplă si lucrul cel din urmă. Ezechiel a mai proorocit odată. Nu s-a lăsat. A rezistat îndoielii, în loc să fie descurajat de vederea atâtor schelete sau cadavre, el s-a încrezut în prezenţa şi puterea lui Dum­nezeu. Şi, singur cu Dumnezeu - a biruit. „Am proorocit cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei (în morţii aceia), si au î-n-v-i-a-t!"

Dar cine poate spune azi: „Am proorocit cum mi se poruncise... si au înviat!"! Nici vorbă, reuşim să adunăm mulţimi! Reclamele artistice pe care le facem - radioul, muzica, clădirile, si toate celelalte - au grijă să atragă pe oameni. De ce? Când cei care predică nu sunt nici ei siguri că Într-adevăr Dumnezeu i-a chemat la lucrare! Ne doare inima când vedem sufletele cum pier? Optzeci şi cinci de oameni mor fără Hristos în fiecare minut: Ne doare lucrul acesta? Ne usucă zâmbetele şi cântările uşoare? Am putea noi acum să privim în faţă pe Dumnezeu cel viu (căci El priveşte asupra noastră) şi să spunem: „ Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia!" Sau putem noi spune: „Duhul Domnului este peste mine pentru că m-a uns să vestesc săracilor Evan­ghelia!"? Ne gândim noi serios la realitatea iadului? Adică, spun demonii: „Pe Isus îl cunosc, si pe păstorul.... îl cunosc!", sau zic: „Dar tu cine eşti?"

Pronosticurile celor care dau cu ghiocul nu sunt deloc încurajatoare, iar conducătorii marilor puteri militare fluieră singuri ca să-şi dea curaj. Iar cetăţeanul Ion stă buimăcit ca un spectator ameţit de Russellişti, Millenişti si Martorii lui lehova, care îi varsă otravă la uşă. „Creştinis­mul Ştiinţific", o religie care nu e nici creştină nici ştiinţifică, se îmbulzeşte cu Catolicii şi Adventiştii pretinzându-şi drep­turile de a-l băga pe Ion în cer. Săracul om a auzit Evanghelia cu urechile lui, dar ochii lui n-au văzut-o niciodată, sufletul n-a simţit prezenţa divină. Are tot dreptul să întrebe: „Unde este Dumnezeul lor?" Ce-i răspundem?

Unul din lucrurile cele mai dureroase pentru unii e să stea faţă în faţă cu adevărul. Suntem bine condiţionaţi să as­cultăm doctrine. Anticipăm cam ce urmează să spună predicatorul. Dar lama aceasta e tocită; nu se compară cu sabia ascuţită a Duhului. Predicatorii din alte părţi ale lumii întâmpină aceeaşi problemă din cauza lipsei de eficacitate a evanghelismului modern (chiar şi cel ce păstrează învăţăturile curate) - evanghelism de scânteie, am putea spune, fiindcă străluceşte pentru o clipă, si apoi, vai, dis­pare...

Probabil că avem o suflare de viaţă - o trezire - în biserici, dar nu e o adevărată înviere în milioanele pierdute din jurul nostru. Adunăm cu autobusele oameni la evan­ghelizări în masă, dar aceştia sunt în mare parte deja credin­cioşi. Avem nevoie de un General Booth care să iasă la mar­ginile împărăţiei, la cei de afară, la străfundurile celor de jos.

Credincioşii de demult cântau: „Ferice de cei cu duhul frânt, De cei cu inima zdrobită. Ferice de cei ce plâng Şi rămân tari în ispită!"

Există în acest vers, trei lucruri importante: Inima zdrobită, regretul şi păcatul, întâi, Dumnezeu nu dispreţuieşte „o inimă zdrobită" şi mâhnită." De fapt, Dumnezeu foloseşte numai inimi zdrobite. De pildă, Domnul a luat pâinea băieţelului si a frânt-o; abia după aceea a dat-o mulţimii. Vasul de alabastru a fost spart; numai atunci a putut par­fumul din el să umple casa, şi lumea. Domnul Isus a spus: „Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi." Dacă aceasta e calea pe care a mers Domnul, n-ar trebui şi ucenicul să meargă pe ea? încercând să ne salvăm viaţa, nu numai c-o pierdem, o pierdem şi pe-a altora.

Apoi, regretul pentru păcat! Ieremia striga: „O, de mi-ar fi capul plin cu apă!" Iar psalmistul spune: „Ochii îmi varsă şiroaie de apă!" Dragii mei, ochii noştri sânt uscaţi fiindcă inimile ne sânt uscate. Trăim într-o vreme când vrem să trăim în evlavie dar fără pocăinţă. Cam greu! Când un grup de ofiţeri din Armata Salvării i-au scris lui William Booth căutând cum să iasă dintr-un impas, generalul le-a răspuns: „încercaţi lacrimile!" Au încercat. Şi trezirea spirituală pe care o căutau a avut loc.

Şcolile teologice azi nu mai învaţă „lacrimile." Nici nu pot. Materia aceasta e predată de Duhul Sfânt. Predicatorul, oricât de împovărat cu licenţe şi doctorate, nu poate merge prea departe dacă nu simte amărăciunea pentru păcatele din vremea aceasta. Un strigăt repetat al lui David Livingstone era: „Doamne, când oare se vor vindeca rănile păcatului acestei lumi?" Dar suntem noi în rugăciunile noastre doborâţi de întristare pentru păcatele lumii? Ne udăm noi pernele cu lacrimi, ca si John Welch, în lupta sufletului nostru pentru câştigarea altora? Eruditul Andrew Bonar zăcea în pat într-o sâmbătă noaptea în Scoţia şi în timp ce lumea alerga pe străzi de la o tavernă la alta, de la o petrecere la alta, el striga: „O, Doamne, aceştia pier, pier, pier!" Vai, fraţii mei nu aşa L-am învăţat pe Hristos după cum îl trăim.

Mulţi dintre noi cunoaştem doar un singur fel de predici, uşoare, fără lacrimi, fără pasiune, fără suflet.

În al treilea rând, păcatul! „Nebunii râd de el!" Cărturarii Bisericii au clasificat „şapte păcate de moarte". Ştim că n-au dreptate. Orice păcat duce la moarte. Din pântecul celor şapte se nasc alte şaptezeci ori şaptezeci de milioane de păcate. Sânt „şapte capete" ale unui balaur care devorează generaţia de azi într-un ritm alarmant. Avem în faţă un tineret avid numai după plăceri, căruia nu-i pasă deloc de Dumnezeu. Ameţiţi de un pseudointelectualism şi ermetic izolaţi faţă de lucrurile spirituale, aceştia îşi bat joc de cele mai elementare standarde morale.

Ar fi chiar comic, dacă n-ar fi de fapt tragic, să citiţi în ziar că o stea de cinema (îmbrăcată deşucheată cu o fustă sumară) refuză să vadă premiera filmului turnat chiar de ea, din cauza unor scene indecente incluse în film. (E o cerinţă de astfel de filme, de aceea, şi oferta). Amintiţi-vă că în mitologia greacă, Augeas era rege al Epeienilor şi era vestit pentru bogăţia cirezilor de vite pe care le avea, printre care şi zece tauri albi, consideraţi sfinţi de Helios. Dar de câţiva ani nimeni n-a mai curăţit grajdurile. Atunci Eurytheus i-a pus condiţia lui Heracles să cureţe grajdurile într-o singură zi. Ca să le cureţe, Heracles a deschis râurile Alpheus şi Peneus, si le-a dat drumul peste grajduri.

Numai aşa rezistăm, fraţii mei: pe genunchi! Nu vă lăsaţi amăgiţi de teoriile omeneşti care vor să ne stropească cu zeama de linte a teologiei moderniste. Peste putrefacţia aceasta daţi drumul să curgă apele fluviilor de lacrimi, de rugăciuni, de predici inspirate, până ce va avea loc în sfârşit curăţirea.



În tabără e păcat. E trădare-ntre noi!

Nu cumva eu sânt cel căzut în noroi?

Printre noi e motiv de eşec şi ruşine.

Nu cumva, Doamne, trădarea e-n mine?

Ne plimbăm cu mantale de Şinear răsclipind,

Ne atrag plăci de aur şi pungi de argint;

Purtăm fără frică în noi gândul lumii,

Caiafa cu noi îşi arde tăciunii;
Şi vrem să gustăm Canaanul de sus

Când Egiptul din noi

Ne trage-napoi

Cu nesaţ nesupus!

Vai! Urgii de amare şi grele blesteme

O, Doamne-ndurate, ar fi mult mai bune

Decât să purtăm pe cap diademe

Cu preţul trădării nebune...

Dar nu cumva, în sânge, în vine,

Trădarea se zbate furtună în mine
Read 589 times

Leave a comment

Make sure you enter the (*) required information where indicated. HTML code is not allowed.